Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Iată că ne întâlnim din nou, de data aceasta tête-à-tête, stimate domnule academician Maurizio Serra, prilej pentru a vă felicita pentru cărțile dumneavoastră dedicate lui Curzio Malaparte, D’Annunzio și (cea mai nouă) lui Benito Mussolini. Toată lumea știe (sau crede că știe) cine a fost politicianul Mussolini, dar câți cunosc omul Mussolini? Haideți să-l descoperim și în această ipostază, umană, de violonist, de pildă, tot ați povestit zilele trecute, în compania ambasadorului italian în România, E.S. Alfredo Durante Mangoni, despre violonistul Mussolini. Ce legături a avut Il Duce cu muzica? Și, mai ales, cu muzicienii români, cu George Enescu, de exemplu?
- Maurizio Serra: În primul rând țin să vă spun că sunt foarte fericit să fiu aici, alături de voi, apoi că sunt onorat și mândru că prima ediție a cărții despre Mussolini s-a publicat și în România. Ea a văzut lumina tiparului mai întâi în Franța, apoi în Italia, iar anul trecut, iată, la București. O ediție „Trei” superbă, cu fotografia aceasta faimoasă pe copertă. Acum, legat de Mussolini violonistul, o imagine poate surprinzătoare pentru un dictator… Se știe că din repertoriul muzicianului amator care era Benito Mussolini nu lipsea, potrivit apropiaților, a celor care l-au cunoscut, George Enescu. Artistul român era atunci un exemplu, un model pentru violoniștii aspiranți, cum era Il Duce. Se antrenau imitând tehnica și abilitățile de virtuoz ale lui Enescu.
- Extraordinar!
- La acea vreme, George Enescu era poate mai popular decât este astăzi. Oricum, Mussolini a fost fără îndoială un meloman, mergea la concerte de muzică clasică, la operă și cu siguranță îi erau cunoscuți marii muzicieni români ai vremii, care nu de puține ori au concertat la Roma. Aș dori să mai adaug ceva aici, pentru a face trecerea de la muzică la politică.
Violonistul Benito, interzis
- Vă rog.
- În anii ’30, Mussolini a abandonat aceste preocupări care i se păreau probabil mult prea ancorate în estetic, or, el se vedea un politician de fibră tare. În asemenea măsură s-a înverșunat împotriva propriei pasiuni pentru muzică, pentru frumos (pe care o percepea dintr-o dată ca pe o slăbiciune) încât a interzis în Italia publicarea de articole și fotografii, care circulaseră, de altfel, în anii ’20, despre activitatea sa de violinist, de muzician. Asemenea „referințe” îi (a)păreau nelalocul lor în raport cu imaginea pe care dorea s-o propage, de războinic neînfricat. Păcat... Aceste „referințe” i-ar fi conturat o imagine umană, mult mai avantajoasă în comparație cu cea a dictatorului încruntat, cu bărbia proeminentă încleștată, o „poză” aproape caricaturală.
- Poate mai exersa la vioară când era singur?
- Cine știe… Il Duce devenise cu adevărat un om singur. Spre final, aproape că nu mai ieșea din Palatul Veneția, habar nu mai avea ce se întâmpla în Italia, o țară pe care, de fapt, n-o mai cunoștea.
Enescu, Lipatti, Celibidache
- Păstrând încă puțin tonul muzical…
- Se știe că Mussolini a ascultat Rapsodia Română la Roma. N-am găsit însă referințe despre copilul-minune Dinu Lipatti, care a ajuns și el în acea perioadă în capitala romană, susținând un concert foarte apreciat. Lipatti avea 16 ani atunci, dar nu se cunoaște cu exactitate dacă a fost văzut performând și de către Il Duce. Ce legături a mai avut Benito cu muzica? De pildă, s-a întâlnit de multe ori cu marele dirijor Victor de Sabata. Este o povestioară interesantă, relaționată cu un alt artist român faimos. Când Toscanini (n.r. - muzician, dirijor emblematic) a abandonat fascismul și a plecat în exil în America, Victor de Sabata i-a spus lui Mussolini: „Duce, există un tânăr dirijor, asistentul meu, care va deveni cel mai mare dirijor din generația viitoare.”
- La cine se referea Victor de Sabata?
- Era vorba despre Sergiu Celibidache.
- Și n-a greșit.
- Nu.
Notițele lui Il Duce despre Nicolae Titulescu
- Păstrând legăturile dintre Mussolini și România: dezvăluiți-ne, stimate domn, amănunte păstrate în notițele intime ale lui Benito, în jurnalul în care liderul italian scria (si) despre diplomatul român Nicolae Titulescu. Cum îl percepea Mussolini pe Titulescu?
- Să știți că, oficial, nu există astăzi un jurnal al lui Mussolini. S-a scris foarte mult despre un presupus caiet doldora cu notițe secrete. Au circulat multe jurnale false atribuite lui Mussolini, cum s-a întâmplat, de altfel, și în cazul lui Hitler. Dar, probat științific, nu există un asemenea jurnal. Ah, cu o singură excepție: jurnalul ținut de Mussolini în timpul Primului Război Mondial (1914-1918), pe care l-a și publicat, pentru a arăta italienilor și lumii întregi ce soldat curajos a fost el.
- Dar gândurile notate despre Titulescu există…
- Observațiile lui Mussolini despre Titulescu se află în niște notițe scurte. În opinia mea, ca om politic și ca dictator, Mussolini a rămas în continuare în esența lui un jurnalist, un mare jurnalist chiar, aș spune eu. Dacă ar fi rămas doar un mare gazetar, ar fi fost mai bine pentru el, dar mai ales pentru Italia. Stilul lui era tăios, rece, precis. Vedem asta îndeosebi în notițele sale privind oamenii întâlniți. Acestea puteau fi personalități precum Nicolae Titulescu, dar și necunoscuți care îl impresionau. De exemplu, putea scrie și o notiță de tipul: „de ce acea oglindă e așezată chiar lângă vază?”. Scria atât despre lucruri, cât și despre personaje. Avea o inteligență și o viziune atotcuprinzătoare.
Un latin în esență parizian
- Revenind la Titulescu.
- Mussolini îl descrie în trei propoziții. Dacă doriți, le pot citi în original, le am aici.
- Sigur.
- Încă ceva: Mussolini avea obiceiul să-și primească invitații personal, uneori în prezența vreunui ministru, la masa sa de lucru de la Palatul Veneția. Vorbea bine franceza, engleza și germana și nu avea nevoie de un interpret. Engleza o vorbea însă ceva mai puțin bine, și, în caz de nevoie, Galeazzo Ciano (n.r. - aristocrat italian, ministru de externe al țării în perioada 1936-1943) asigura traducerea. După ce lua notițe în timpul întrevederii - notițele le lua el însuși -, Il Duce scria pe o foaie separată câteva observații despre interlocutorul său. Iată care a fost comentariul cu privire la Titulescu: „Fizionomie pronunțată de mongol, simpatic și ca persoană, inteligență superioară”. E o raritate ca Mussolini să spună despre cineva că are o inteligență superioară. „Cu o elocvență atât de strălucită încât pare nefirească. Stil bogat, dar fără a fi încărcat. Dă impresia că promite mult, dar că nu-și onorează la fel de mult și promisiunile. Latin, dar în esență parizian. E un latin din Paris, dar un om extraordinar”.
Realism și oportunism în lipsa pragmatismului
- Numai cuvinte de laudă!
- Trebuie spus că, de multe ori, judecățile sale, care sunt judecățile unui dictator, sunt mai pertinente în privința personalităților internaționale decât în privința interlocutorilor italieni. Știți de ce? Mussolini are tendința să se compare cu personalitățile internaționale. În schimb, pe interlocutorii italieni vrea să-i desființeze. Este atitudinea specifică a unui dictator care dorește să concentreze toată puterea pe plan intern, dar care știe că pe plan extern trebuie să urmeze un anumit echilibru. Aceasta va fi de altfel marea lui calitate în diplomație: realismul, ba chiar oportunismul. Însă niciodată pragmatismul, până în ultima perioadă din existența lui, pe care aș numi-o perioada degenerării dictatorului și a dictaturii. Atenție! Asta nu înseamnă că în perioada de început a implementat un regim liberal. Nici vorbă. Însă după 1938 asistăm la apropierea fatală de Germania nazistă și la o degenerare inclusiv în privința capacității sale de judecată.
Curzio Malaparte, de la Iași la Capri
- Să-l lăsăm un pic să se odihnească pe Mussolini, pentru că mai sunt și alte personaje italiene faimoase care au interacționat cu românii și cu România, personaje despre care ați scris (și ați făcut-o bine!) - Curzio Malaparte, de exemplu. E o legendă a Italiei, a lumii. Ce raporturi a întreținut acesta cu diplomații români? Și mă refer aici în special la corespondența sa de război. E de notorietate faptul că livra ziarelor așa-zise texte de la fața locului, de pe front, când el, de fapt, se găsea la Capri, departe de tumultul morții. Au fost diplomați români care-i furnizau informații legate de lupte, de evenimentele majore. Cine erau acești prieteni români ai lui Malaparte, stimate domnule Maurizio Serra? Care-i povestea acestei corespondențe de război la a doua mână?
- Curzio Malaparte a scris fără îndoială mare parte a corespondențelor sale din vila sa din Capri. Însă a fost prezent și fizic în locurile descrise. El avea un simț extraordinar al observației - îl putem compara din punctul acesta de vedere cu Mussolini -, care-i permitea să rețină situațiile și personajele. Malaparte simțea apoi nevoia să rămână singur. Era un om de o singurătate profundă, ca și Mussolini de altfel. În intimitate putea reflecta la cele văzute. Tot așa procesa tot ce observa. Curzio Malaparte a asistat la masacrul de la Iași, l-a trăit pe viu.
Hocus-pocus!
- Vă referiți, desigur, la pogromul de la Iași, din vara anului 1941.
- Malaparte a fost acolo timp de 48 de ore, însă din descrierea pe care o face în „Kaputt” (n.r. - carte de referință a scriitorului italian, în care ficționalizează contextul belicos din Europa celui de-Al Doilea Război Mondial) pare că ar fi fost prezent de la început până la sfârșit, deci timp de aproape o lună. Avea o capacitate deosebită de concentrare asupra unui eveniment. De exemplu, întâlnirea cu guvernatorul nazist Hans Frank de la Varșovia a avut loc și în realitate. A fost vorba, poate, doar de un dejun de 15 minute și nu de o cină de două ceasuri, dar ce mai contează. Malaparte chiar a vizitat ghetoul din Varșovia.
- Întorcându-ne la România.
- România l-a fascinat imediat. De altfel, în „Kaputt” preia anumite expresii din limba română. Este o țară care l-a atras, pe care a iubit-o. Am aflat din alte surse, nu de la Curzio Malaparte, ci de la un alt jurnalist, Lino Pellegrini, care îl însoțea pe Malaparte, că acesta din urmă avea obiceiul să plece și să vină inopinat. Cei doi călătoreau împreună cu mașina având toate permisele necesare date de autoritățile române, germane sau italiene, în funcție de zonele în care se aflau. Lino Pellegrini, care a trăit până aproape de vârsta de 100 de ani și care era într-o formă mentală foarte bună, mi-a povestit că i se întâmpla deseori să întoarcă un pic spatele și apoi să se întrebe: „Dar unde e Malaparte?”, ca să descopere până la urmă că Malaparte plecase deja în Italia, în cuibul de la Capri. Apoi, revenea pe neașteptate. Directorul ziarului era foarte supărat, pentru că nu putea plăti toate aceste deplasări. Și nici nu putea să scrie în ziar: informații prezentate de corespondentul nostru de la Iași, de la București, de la Belgrad etc. când Malaparte era de fapt la Capri.
Corespondență de război la adăpostul cafenelelor
- Și totuși a făcut-o.
- Au mai făcut asta și alți jurnaliști și editori.
- Hemingway scria de la „Ritz” ori din te miri ce cafenea din Paris despre dramele de pe câmpurile de luptă ale Europei.
- Bravo, un excelent exemplu! Să nu-l uităm nici pe André Malraux, care a scris despre războiul din Spania între zborurile de la Madrid la Paris, unde zăbovea câte 15 zile. Bine, scria ca și când ar fi fost la bătaie, în Iberia.
- Jurnalism de carnaval! Distins prieten, în fugă și despre Gabriele D’Annunzio: cine a fost acest romancier/poet-soldat/aviator faimos pentru survolarea Vienei în Marele Război? S-a numărat printre puținii scriitori agreați de Mussolini, dar a avut D’Annunzio vreo legătură și cu românii, cu România? Doar ați scris și biografia lui Gabriele, sunteți expert în legende italiene.
D’Annunzio, alternativa la Mussolini
- Sunt mult prea multe de explicat. Cum să vă pot lămuri cine a fost D’Annunzio în câteva cuvinte? Sunteți de-a dreptul nemilos cu mine. (n.r. - râde.)
- Încercați totuși.
- D’Annunzio a fost un adevărat fenomen, care depășește raționalul. A fost un mare scriitor și un mare poet și, ca la orice mare scriitor sau poet, unele opere au supraviețuit timpului, altele au rămas în urmă. Citim cu toții „Divina Comedie” a lui Dante, dar asta nu înseamnă că opera acestuia „De vulgari eloquentia” are la fel de mulți cititori. Un alt aspect: D’Annunzio a fost un adevărat combatant. Dar și el a mers la război în stilul propriu: revenea la reședința din Veneția între diverse misiuni militare. Oricum, el a participat la misiunile respective, nu și-a închipuit că a făcut-o.
La Paris, în trena aristocrației române
- Hahaha, nu în stilul lui Malaparte, ori Hemingway!
- Nu! În al treilea rând, un aspect la care țin mult: D’Annunzio a fost adevărata alternativă la Mussolini după Primul Război Mondial. D’Annunzio și Mussolini erau realmente ca niște frați ce se dușmăneau. Atâta timp cât s-a folosit de el, Mussolini l-a lăudat mult pe D’Annunzio, l-a ridicat în slăvi, a cultivat prezența acestuia. Dar în realitate nu-l suporta pentru că era un obstacol, un rival pentru el. Cât despre legăturile lui D’Annunzio cu România și românii, îmi vin în minte românii celebri de la Paris din perioada exilului său. Bine, nu a fost vorba de un exil politic. D’Annunzio a fugit pentru că avea datorii în Italia. În perioada în care a trăit la Paris - din 1909-1910 până în 1914 -, D’Annunzio frecventa aristocrația intelectuală română și pe diplomații importanți ai României în Franța, precum Nicolae Petrescu-Comnen.
Un fals călător
- N-a ajuns și în „Micul Paris”, la București?
- Nu știu să fi călătorit în România. D’Annunzio a fost un fals călător. Malaparte, spre deosebire de D’Annunzio, călătorea cu adevărat. Stătea puțin, ce-i drept, dar pleca în călătorii spre zone îndepărtate. Din acest punct de vedere era cu adevărat un trimis special al ziarelor cu care colabora. D’Annunzio în schimb era un sedentar. Este unul dintre paradoxurile acestuia. A vorbit mult despre Anglia în operele sale, a fost însă acolo doar o dată, într-un weekend, la o competiție canină. Nu era un adevărat călător. Ce mi s-ar părea interesant ar fi să verificăm la Il Vittoriale (n.r. - reședința lombardă a lui D’Annunzio, din ultima parte a vieții) - voi vorbi cu prietenul meu Giordano Bruno Guerri, președinte al reședinței Il Vittoriale - lista vizitatorilor din ultimii zece ani de viață ai lui D’Annunzio. Este posibil ca tineri scriitori sau artiști români să-l fi vizitat. Primea oaspeți când se ivea ocazia pentru că trăia, de regulă, destul de izolat.
Percepții de astăzi
- Cum sunt înțelese astăzi aceste trei personaje istorice de către tinerii italieni, stimate domn? Cum sunt interpretate miturile care au conturat în special legenda lui Mussolini, cultul lui Il Duce?
- Sunt trei subiecte foarte diferite. Două dintre ele pot fi însă analizate împreună, pentru că D’Annunzio și Malaparte au rămas în istorie ca scriitori și intelectuali. În cazul lui D’Annunzio avem și experiența politică a ocupării orașului Fiume, dar care este limitată în timp față de alte evenimente politice din secolul XX. Cât despre subiectul legat de Mussolini, acesta poate fi problematic nu atât în rândul tinerilor, aceștia fiind mai degrabă deschiși către astfel de subiecte, cât din perspectiva unei anumite ideologii, mai bine spus a unei antropologii a istoriei Italiei, dat fiind că nu se găsește o definiție a consensului dorit de Mussolini.
Italia sedusă (deci, supusă)
- Mai limpede?
- Termenul consens a fost introdus de Renzo de Felice în anii ‘60-’70 (n.r. - istoric italian specializat în epoca fascistă; a scris în jur de 6.000 de pagini doar despre Mussolini). Existența acestui consens între dictator și popor este incontestabilă. Și nu spun că ar fi relevante în acest sens filmările cu masele mari de oameni - la o adică dictatorii pot aduna mulți indivizi amenințându-i cu armele. Problematica principală este cea a consensului psihologic, a identificării italienilor cu un cult care s-a întins pe două generații. 20 de ani de dictatură înseamnă două generații. Fenomenul „Mussolini” a presupus o relație cu italienii pe care niciun alt om politic italian nu a avut-o în contextul unificării Italiei. Poate doar Garibaldi a mai clădit o astfel de relație. Doar că el nu s-a aflat la putere. Viziunea lui Garibaldi a fost mai degrabă mitologico-sentimentală.
- Pe când Il Duce…
- Mussolini a intrat în toate casele din Italia. Acesta a fost de altfel pariul său câștigător (eșecul său a fost războiul). Pariul câștigător a fost că Mussolini a vrut să lase o amintire nemuritoare în urma sa, „o piatră” indestructibilă. Și a reușit. Nu există niciun oraș în Italia de acum care să nu fi păstrat o urmă a celor două decenii de construcții neîntrerupte, fie că-i vorba de un pod, o autostradă, un spital etc. Bine, multe au fost distruse în timpul războiului, mai ales în nordul și-n centrul țării. Dar și mai multe au rezistat. Altele, acoperite în timp de edificii industriale, sunt redescoperite astăzi și transformate în muzee, în spații dedicate design-ului. Adevărul este că vreme de 20 de ani, cât a durat dictatura lui Mussolini, în Italia s-a construit frenetic.
Niciun fir de încredere pentru bărbați
- S-a speculat de-a lungul timpului și despre aura de Don Juan a lui Mussolini. A fost acest bărbat scund, care purta tocuri înalte, un seducător? Cum a vrăjit el Italia, femeile italiene?
- Benito nu era într-adevăr un om foarte înalt, măsura 1,68 de metri, înălțime corespunzătoare mediei din Italia acelor vremuri. Dar era un bărbat frumos. Sigur, și acest aspect este discutabil. Oricum, era fără îndoială un bărbat foarte îngrijit. Sincer, latura aceasta a lui nu a prezentat un interes deosebit pentru mine. Am vorbit în carte despre relația lui cu femeile, dar dintr-o perspectivă diferită.
- Anume?
- Lui Mussolini nu-i plăceau bărbații, în sensul că nu a avut niciodată o relație de prietenie cu un bărbat. Nu a avut niciodată încredere într-un bărbat, poate doar cu excepția fratelui său, Arnaldo. Când Arnaldo a murit în 1932, de fapt la sfârșitul lui 1931, însingurarea a pus tot mai mult stăpânire pe Mussolini. Dar aceasta s-a întâmplat și pentru că nu avea încredere în bărbați, nu era interesat de prezența acestora pentru că îi putea înlocui oricând. Îi înlocuia de fapt dându-le alte sarcini. Dar aceștia nu prezentau interes pentru el. În schimb, în ceea ce privește femeile, situația este diferită.
Femeile din viața lui Benito
- Sunt ochi și urechi.
- Au fost trei femei, probabil patru, care au contat mult pentru el, mai mult decât a contat orice bărbat. Mai întâi, Rachele, soția sa, care întruchipa figura clasică a soției de conspirator. Mussolini s-a căsătorit cu ea mai târziu, dar aceasta i-a devenit parteneră de viață în perioada lui socialistă. De altfel, în opinia mea, Mussolini a continuat să fie un socialist… Ca soție de conspirator, Rachele îi cunoștea toate secretele. Trebuie spus că ea însăși avea un caracter conspiraționist.
- Devine palpitant.
- A doua femeie, Claretta Petacci, avea o inteligență cu mult superioară imaginii absolut vulgare cu care a fost asociată. Era o femeie care i s-a dedicat lui Il Duce în totalitate, fără să ceară nimic în schimb. Claretta avea o poziție socială superioară lui. Mussolini era foarte zgârcit de altfel, nu i-a dăruit decât vreo două brățări, ceea ce era deja prea mult pentru el.
Pianista și violonistul
- Incredibil! Și când te gândești că i-a convins pe italieni să-și doneze inclusiv verighetele pentru așa-zisa salvare a Italiei…
- Faimoasele bijuterii ale Clarettei care au fost găsite ulterior proveneau din casa ei, erau moștenite din familie. Femeie sensibilă, cânta împreună cu Benito. Ea, la pian, el, la vioară. Claretta și-a dorit să devină pianistă, era, se spune, o bună muziciană. Poate că acesta era talentul ei, păcat că n-a reușit să-l evidențieze.
- A treia femeie?
- A treia femeie importantă din viața lui Mussolini a fost fiica sa, Edda. Mussolini era familist, era apropiat de copiii săi. Fata cea mică avea, de altfel, și o problemă foarte gravă de sănătate și Mussolini suferea mult din acest motiv. Cei doi băieți, cei mai mari dintre copii, nu au moștenit instinctul politic al lui Mussolini. În schimb, Edda l-a moștenit. Mussolini a avut o idee inovatoare pentru acea perioadă dominată de bărbați: i-a încredințat fiicei sale misiuni politice în diplomație. Fiica lui, care învățase foarte bine mai multe limbi străine, a fost trimisă, de pildă, la o întrevedere cu Roosevelt, dar și în America de Sud, în Brazilia. Aceasta a efectuat adevărate misiuni de propagandă în favoarea regimului propriului părinte. Eu am văzut-o o singură dată, când era deja foarte în vârstă. Cu puțin timp înainte de a muri, era în continuare o femeie impresionantă, singura care moștenise de la tatăl său limbajul trupului. Și când spun asta mă refer în special la mesajele pe care reușea să le transmită Edda prin intermediul privirii, al ochilor.
- Tulburător… A patra femeie?
- Se pare că au fost doar trei, cel puțin potrivit cercetărilor mele.
- Ultima mirare: ce ne spun documentele în legătură cu averea strânsă de Mussolini? A fost ea confiscată în totalitate de partizani? Ce povești s-au (mai) țesut în jurul acestei curiozități?
- Reconstituirile istorice pot suferi schimbări, însă ceea ce știm limpede acum despre averea lui Mussolini este că acesta purta cu el două genți, una cu documente și una cu bani. Mă refer la momentul încercării de a fugi - învins, hăituit, vânat - din Italia. În ceea ce privește banii, evaluările făcute au fost poate exagerate. Se vorbește despre lingouri de aur, dar, să fim serioși, nu poți umbla după tine cu 4 lingouri de aur ca și cum ai transporta 4 exemplare din cartea mea. Nu cred că ar fi posibil așa ceva. Dar cu siguranță Mussolini, când a fugit, a luat cu el și bani. Oricum, aceștia au fost parțial recuperați. Sunt tot felul de povești. Unii susțin că banii ar fi fost confiscați de partizani și că ar fi fost folosiți ulterior pentru acțiunile politice de după război.
- Ce convenabil!
- Aici intrăm în tot felul de mistere care nu au făcut obiectul cărții mele. Eu am scris despre misterul personalității lui Mussolini.
- Ce s-a întâmplat totuși cu banii și cu documentele pe care Mussolini le-a purtat asupra sa în timpul încercării de a se refugia peste Alpi, în Elveția?
- Nu știu ce să spun. E în discuție un om hăituit, dar și un conspirator experimentat. Ca orice conspirator avea la el diverse documente care puteau fi compromițătoare și pe care le putea folosi pentru a reduce anumite persoane la tăcere. Avea și niște bani care i-ar fi putut servi la mituirea unor persoane, la plata unei călăuze care să-l ducă în Elveția, de pildă, mai ales că știa că helveții, oficial, l-ar fi respins. Cred că, la urma urmei, nu voia decât să scape cu viață. Pentru unii poate părea o dovadă de lașitate. Dar poate că asta dezvăluie latura umană a acestuia. Este, nu?, omenesc să încerci să supraviețuiești.
Membru al Academiei Franceze
Scriitor și diplomat de carieră, fost ambasador al Italiei la UNESCO, Maurizio Serra a fost ales membru al Academiei Franceze în 2020. Este autorul mai multor biografii și lucrări de succes dedicate unor personalități politice și culturale: Benito Mussolini, Gabriele D’Annunzio, Curzio Malaparte, Italo Svevo etc. Volumul „Misterul Mussolini. Omul. Provocările. Eșecul”, publicat în România anul trecut, de Editura Trei, a fost recompensat cu Marele Premiu pentru Biografie Politică (2021).
„Se știe că din repertoriul muzicianului amator care era Benito Mussolini nu lipsea, potrivit apropiaților, George Enescu.”, Maurizio Serra, istoric și diplomat
„Artistul român era atunci un exemplu, un model pentru violoniștii aspiranți, cum era Il Duce. Se antrenau imitând tehnica și abilitățile de virtuoz ale lui Enescu.”, Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze
„Mussolini a fost fără îndoială un meloman, mergea la concerte de muzică clasică, la operă și cu siguranță îi erau cunoscuți marii muzicieni români ai vremii, care nu de puține ori au concertat la Roma.”, Maurizio Serra, scriitor
„Fizionomie pronunțată de mongol, simpatic și ca persoană, inteligență superioară. Cu o elocvență atât de strălucită încât pare nefirească. Latin, dar în esență parizian.”, Benito Mussolini despre Nicolae Titulescu
„România l-a fascinat imediat pe Curzio Malaparte. De altfel, în «Kaputt» preia anumite expresii din limba română. Este o țară care l-a atras, pe care a iubit-o.”, Maurizio Serra, istoric
„În perioada în care a trăit la Paris - din 1909-1910 până în 1914 -, D’Annunzio frecventa aristocrația intelectuală română și pe diplomații importanți ai României în Franța, precum Nicolae Petrescu-Comnen.”, Maurizio Serra
„Lui Mussolini nu-i plăceau bărbații, în sensul că nu a avut niciodată o relație de prietenie cu un bărbat. Nu a avut niciodată încredere într-un bărbat, poate doar cu excepția fratelui său, Arnaldo.”, Maurizio Serra
„Au fost trei femei, probabil patru, care au contat pentru Mussolini. Mai întâi, Rachele, soția sa, care întruchipa figura clasică a soției de conspirator.”, Maurizio Serra
„Ceea ce știm limpede acum despre averea lui Mussolini este că acesta purta cu el (n.r. - în momentul fugii) două genți, una cu documente și una cu bani.”, Maurizio Serra
